Istorii personale
Povești de la Todirești
10/05/2017
 

Ultimele flori pentru mama.  Povestea a trei fraţi din Todireşti, Ungheni  pe care soarta, pe nedrept, ia pus la grele încercări

Satul Todirești, situat în raza raionul Ungheni, găzduiește o populație de aproximativ 3300 de locuitori. Autoritățile, cum e şi firesc, își vorbesc de bine localnicii, caracterizându-i drept oameni muncitori, sensibili, darnici și săritori la nevoie. Sunt calități care survin din poveștile de viață ale sătenilor, pe care ni le-au împărtășit, rând pe rând, asistentul social comunitar, medicul, profesorii din școala din sat și alte persoane de referință,  care duc grija pentru viața cotidiană a satului. Primii despre care ne-au vorbit, sunt Ionuț, Alina și Ștefan (nume fictive), trei frați care locuiesc cu mătușa lor și cu alți 4 verișori. Acum sunt o familie, după grele încercări, nevoiţi fiind să ia viața de la capăt.  Cei trei copiii au rămas fără mamă la 7 martie 2016. Tocmai în ajun de ziua mamelor, când copiii de prin sate obișnuiesc să meargă la pădure, să culeagă primele floricele de primăvară, frații S. i-au adus mamei flori, pentru ultima dată.

Deși trăiau sărac, iar spațiul în care locuiau, cu greu se putea numi casă, copiii veneau la școală întotdeauna curați și pregătiți de lecții, povestește directoarea Gimnaziului Todirești, doamna Maria Savciuc.

„Veneau curat îmbrăcați la școală, aveau întotdeauna temele făcute, iar fata are și acum o caligrafie impecabilă. Ea este cea mai bravo la învățătură dintre toți cei 22  de elevi din clasa în care învață.” – spune directoarea.

Dânsa ne asigură că și ceilalți frați au o reușită școlară bună. Sărăcia de acasă nu i-a împiedicat să frecventeze școala cu regularitate și să aibă o atitudine corectă față de studii.

 

 Evenimentul deosebit de trist nu a lăsat pe nimeni indiferent şi a mobilizat tot satul

„Imediat după ce am aflat de decesul mamei, am decis să ne mobilizăm și să le ușurăm suferința prin care treceau copiii. Familia trăia într-o sărăcie de nedescris. În casă nu era nici măcar un ștergar, nu mai zicem de cheltuielile care trebuiau făcute pentru înmormântare.” – relatează, în continuare, doamna directoare.

De altfel, drama celor trei copii care au rămas subit fără mamă, nu a lăsat indiferent pe nimeni din sat. Profesorii din școală au venit atunci cu propunerea să-și doneze premiul de la Sindicat și, împreună cu alte sume colectate de la părinții elevilor, să procure cele necesare, pentru a o petrece pe mama copiilor așa cum se cuvine pe ultimul drum. A fost implicat și preotul satului, care a oficiat gratuit slujba de înmormântare, în timp ce masa de pomenire a fost pregătită de către vecini și profesori.

„Atunci s-a mobilizat și s-a implicat tot satul: de la angajați, la simpli cetățeni – toți au sărit în ajutor, care cu ce a putut. (...) Noi (actorii implicați în mecanismul intersectorial de colaborare – n. red.) mergeam cu un pas înaintea documentelor și a formalităților pe care trebuie să le îndeplinim ca profesioniști. Documentele încă nu erau scrise, dar noi lucram, pentru că era important să intervenim atunci și nu mai târziu. Astfel, s-au implicat și cei de la asistența socială, preotul, educația, medicul, s-a discutat până și cu șeful de post să asigure ca presupusul tată al copiilor să nu apară, după vechea lui obișnuință, să amenințe sau să supere copiii și așa necăjiți. Se știe că tatăl copiilor consuma alcool și era violent cu familia.”– spune doamna directoare, care consideră că în asemenea momente este foarte importantă conlucrarea dintre toți actorii care vin în contact cu copilul și/sau familia în dificultate: primărie – școală – medicină – asistență socială și orice altă resursă care poate avea un rol de suport.

Datorită acestei mobilizări, au fost colectate și alte fonduri, care au fost folosite la școlarizarea copiilor, pentru anul curent de studii. Astfel, pentru cei trei copii au fost procurate haine, rechizite școlare și alimente.

 

Mătuşa pusă în faţa unor încercări deloc uşoare - să crească şi să educe şapte copii

Pînă la urmă a reuşit să depăşească toate greutăţile, inclusiv tuberculoza.

Imediat după tragicul eveniment, mătușa copiilor, de pe linia mamei, deși însărcinată cu al patrulea copil, a acceptat să-i ia pe nepoți și să-i crească, împreună cu copiii ei. Ea a fost și cea care a venit cu inițiativa de a institui tutela asupra copiilor. Întrebată dacă va reuși să se descurce de una singură cu toți cei șapte copii, femeia a răspuns fără ezitare:

„Ei sunt unicele rude pe care le am – familia mea, unicul meu ajutor...”

La rândul său, asistența socială a dispus oferirea ajutoarelor materiale și bănești, câte 2000 de lei pentru fiecare copil.

„Pentru noi, ca lucrători sociali, a fost suficient să înțelegem că avem în această mătușă, o resursă pentru copii. De aceea, având în vedere situația – deloc ușoară – în care se afla, am decis să o ajutăm cu tot ce a fost posibil, pentru ca ea să poată face față acestei încercări.” – povestește asistentul social comunitar, Natalia Gherbovițan. Astfel, familiei i-a fost oferită o mașină de spălat și s-au înaintat toate demersurile ca mătușa și copiii să poată beneficia de suportul și de indemnizațiile cuvenite. De asemenea, cu ajutorul școlii, copiii au fost înscriși în programul de alimentare gratuită, iar separat, au fost inițiate și alte acțiuni de susținere a celor trei copii. La fel, medicul a asigurat mai departe tratamentul copiilor, iar în funcție de necesitățile acestora, le-a oferit asistența medicală necesară, ori de câte ori au venit solicitări de la familie. ”Copiii au trecut controlul medical complex. În familie exista focar de tuberculoză, întrucât mama copiilor, deși știa ca era afectată de boală, nu s-a adresat la medic niciodată.” – povestește medicul Ocatvian Păun.

Actualmente, copiii trăiesc în familia mătușii, care a reușit, în scurt timp, să instituie tutela asupra lor. Asistentul social ne asigură că în familie predomină o atmosferă caldă, iar relațiile cu verișorii și mătușa sunt caracterizate de atașament și înțelegere reciprocă. Chiar dacă situația de criză a fost depășită, familia rămâne în vizorul asistenței sociale, care îi va oferi, în continuare, ajutor social și va monitoriza situația, astfel încât bunăstarea copiilor să fie realizată conform tuturor domeniilor de bunăstare.

 

Nu lăsa lucrul de azi pe poimâine, nici măcar pe mâine

În imagini, Doamna Maria Savciuc, directoarea gimnaziului TodireștiTot în satul Todirești, echipa multidisciplinară a mai avut și alte intervenții speciale pe parcursul anului 2016. Un caz pe care nu-l vor putea uita ușor este cel al unei familii rămase fără casă în prag de iarnă. Nenorocirea s-a produs după ce copiii, de 3 și 8 ani, rămași singuri acasă, s-au jucat cu chibriturile. Restul a fost flăcări. Focul a mistuit gospodăria, cauzând pagube enorme pentru întreaga familie. 

„Și aici am intervenit rapid. Un copil frecventa grădinița, altul școala. Am convenit ca grădinița să fie gratuită, iar copilul cel mai mare să fie hrănit la școală. Desigur, am făcut apel și la întreaga comunitate, rugându-i pe săteni să se implice care cum poate, pentru a-și ajuta vecinii rămași, practic, pe drumuri.” – povestește asistentul social, copleșit de amintirea acelei întâmplări.

Apelul lor nu a rămas fără răspuns. În afară de ajutoarele care au fost alocate de asistența socială (haine pentru copii și alimente), s-au mai donat și materiale de construcție, pentru ca o parte din casă să fie reparată. De asemenea, s-a lucrat și cu familia, în scopul consolidării capacităților părintești.

Oricît de specialist ai fi, de unul singur nu rezolvi multe probleme. Privite de la distanță, lucrurile par a fi simple, dar orice intervenție a necesitat eforturi mari și multă implicare din partea tuturor persoanelor din anturajul familiei. Secretul – spune doamna Maria Savciuc – stă în „receptivitatea tuturor actorilor, în responsabilitatea pe care și-o asumă vis-a-vis de cauză și, bineînțeles, în implicarea lor.” Tot aici, directoarea școlii insistă asupra importanței privind funcționarea mecanismului intersectorial de cooperare. Este foarte dificil ca un specialist să rezolve de unul singur o anumită problemă – susțin în același timp medicul și asistentul social.

„Oricum, este nevoie să fie apelat un medic, un polițist, o altă persoană de referință, în funcție de situația care este la moment”– intervine medicul Octavian Păun.

Relevant în acest caz, este un alt exemplu pe care doamna directoare l-a adus în discuție:

„ ...Am văzut ca la 2 septembrie, doi copii nu au venit la școală. Am sunat la poliție și împreună cu polițistul am umblat prin sat, din poartă în poartă, pentru a găsi copiii și a-i readuce în băncile școlii. Am înțeles că problema, de fapt, nu ținea de ei, ci de părinții lor.”

În ziua următoare copiii erau deja în clasă – „... Se vede că discuția a fost de folos și ne bucurăm că a fost necesară doar o discuție, ca măsură de convingere – povestește directoarea.

Iată de ce, considerăm deosebit de important să se intervină la timp. Nu trebuie să așteptăm ca altcineva să intervină în anumite situații. Deviza noastră este: Noi trebuie să facem AZI, ACUM și nu mâine!” – continuă doamna Savciuc, convinsă că un parteneriat foarte bun între școală, primărie, grădiniță, medicină, asistența socială, poliție, poate că nu rezolvă în total problema odată ce aceasta a fost declanșată, dar creează un scut important de protecție și siguranță, prevenind apariția altor factori de risc care pot genera probleme.

 

Nu există copii „grei”, după cum unii sunt tentaţi să creadă eronat. Există copii cu cerințe educaționale speciale  

La gimnaziul din satul Todirești învață 339 de elevi, iar conform estimărilor cadrelor didactice de aici, numărul elevilor tinde, în următorii ani, să fie în creștere. Astfel, gimnaziul care poartă și numele satului, reprezintă una dintre cele mai mari instituții de învățământ din raion, după numărul de elevi înmatriculaţi.

Gimnaziul are menirea de a le asigura copiilor o pregătire teoretică fundamentală şi de a contribui la formarea unei culturi generale în cazul fiecărui elev integrat în școală. Procesul educațional este ghidat de profesori calificați, care au reușit să-și cucerească simpatia și respectul elevilor nu doar pe parcursul orelor de clasă, dar și în afara lor. Aceasta se datorează muncii pline de dăruire, ambiție și responsabilitate din partea pedagogilor – o muncă fabuloasă, care a generat adevărate minuni peste ani, în cazul a câtorva copii cu cerințe educaționale speciale (CES), pe care, din comoditate, medicii s-au grăbit să-i califice drept „grei”, adică irecuperabili.

La moment, în gimnaziu au fost integrați 10 copii cu CES, dintre care 1 copil cu sindromul Down. El este elev în clasa a doua deja. Este un copil senin și foarte afectuos, spun profesorii, care îl admiră pentru voința sa de fier. 

Copilul a fost consultat de mai mulți medici, dar nimeni nu a putut să spună cu exactitate ce avea băiatul. ”E surdomut” – a sunat, rând pe rând, sentința medicilor resemnați să mai facă și alte investigații. Văzând disperarea mamei, directoarea școlii i-a promis atunci să delege un cadru didactic din școală, care ar fi fost responsabil de instruirea copilului la domiciliu. Dar la scurt timp, copilul a fost integrat în școală. Cu frecvența la zi.

Directoarea gimnaziului, doamna Maria Savciuc, susține că băiatul frecventează școala parţial  și că de fiecare dată când vine, o îmbrățișează. De altfel, copilul este la fel de afectuos și cu ceilalți colegi, profesori și, mai ales, cu al său cadru didactic de sprijin. Vorbește puțin „″PA-PA!″ - atâta spune, dar ține întotdeauna să ne salute.” – povestește doamna Savciuc.

Despre băiat aflăm că nu a vorbit până la vârsta de 8 ani. Dar învățătoarea, doamna Svetlana Țînaevschi (care îi este și cadru didactic de sprijin) a făcut o muncă enormă: copilul are acum 11 ani și recită poezii.

„Chiar acum cred că este filmat cum recită o poezie”– ne anunță directoarea, care la momentul vizitei noastre, punea la punct ultimele detalii pentru o sărbătoare ce urma să aibă loc zilele succesive în școală.

„Ceea ce ne bucură foarte mult este că, în pofida multitudinii de medici care nu i-au dat băiatului nicio șansă de a vorbi, un simplu învățător de clase primare, având dorința, răbdarea și capacitatea, doar cu 3 ore la domiciliu (care, între timp s-au transformat în 7 ore), l-a învățat pe copil să vorbească.” – povestește doamna Savciuc, vădit emoționată și mândră, în același timp, de performanța obținută.

 

La un capăt de fir plângea tata, iar la celălalt capăt băiatul tatei

Doamna Svetlana Țînaevschi, Cadru didactic de sprijin la Centrul de Resurse din cadrul gimnaziului TodireștiPrimul cuvânt pe care l-a rostit, cam stângaci, dar foarte emoționant pentru cei de alături, a fost „Oaia” – adresat bunicăi Olea. Emoțiile au fost de nedescris: au râs și au plâns în același timp. Și progresele au continuat.

La celălalt capăt al firului, a plâns și tatăl băiatului (pe atunci lucra la Moscova), când i s-a spus „Ta-ta!”. De emoții, tatălui nu-i venea să creadă că la telefon era chiar băiatul lui.

Din motive de sănătate, copilul vine ocazional la școală, dar este ajutat foarte mult de mama, care este conștientă că sprijinul ei este esențial pentru copil. Tot mama este și cea care însoțește copilul la școală pe parcursul orelor.

În școală există și un asistent medical special angajat, gata să intervină anume în cazurile „copiilor grei”, sau ori de câte ori apare necesitatea unui ajutor specializat de natură medicală.

În plus, Cadrul didactic de sprijin, care – deși este la pensie, își continuă activitatea pedagogică predând la clasele primare – merge voluntar, după ore, la domiciliul copilului, de 2 ori pe săptămână, pentru ca nu cumva „să rămână copilul fără carte”.

Cu pași mici, cu multă răbdare doamna profesoară l-a învățat pe băiat să numere. Întâi până la 10 și înapoi. Au urmat operații matematice elementare, de adunare și scădere.

„Chiar dacă acum copilul vorbește cu dificultăți, este foarte important că el știe ce vrea, unde se duce. Acum el cunoaște literele, a început să citească!” – susține doamna Svetlana.

Tot dumneaei recunoaște că la început îi era foarte greu: „Pavel îmi lua ochelarii și mi-i arunca tocmai în celălalt capăt al camerei. Dacă era bunica lui acasă, îmi aducea ea ochelarii, dacă nu era, trebuia să mă urc în pat, ca să ajung în cel mai întunecat ungher pentru a-mi găsi ochelarii.” – povestește amuzată doamna profesoară.

Cu astfel de note tragi-comice, cu o responsabilitate greu de înțeles pentru unii, dar mai ales, cu un altruism desăvârșit, așa a continuat instruirea lui Pavel la domiciliu:

„Am înțeles mai târziu că stimularea interesului copilului trebuie să vină din altă parte. Mi-au fost foarte utile imaginile, dar, mai utile cred că au fost dulciurile și alte mici atenții pe care le luam de fiecare dată în buzunar, pentru a-l „remunera” pe Pavel pentru efortul lui. (...) Nu puteam eu să primesc bani degeaba. Trebuia de mers înainte! (...) Acum e mult mai bine. Deja mă recunoaște și știe cine sunt, cum mă numesc.

Chiar și așa, loc de mai bine încă este. ”Svetlana” este un nume prea lung pentru băiat, pentru a fi pronunțat corect, recunoaște doamna profesoară. Iar dacă se întâmplă ca dumneaei să lipsească (evident, motivat) „de la ore”, Pavel începe să se neliniștească:

„Mama, nu vine «’Vetana»?! – așa o tot întreabă Pavel pe mama sa, până nu mă vede că intru la ei în ogradă (...) La plecare îi spun părintește:

- «La revedere, Păvălaș, mă duc! Să fii cuminte!». E greu să nu te atașezi când îl vezi cum te așteaptă” – continuă doamna Svetlana.

- „A’ vi-i luni!” – tună băiatul fără să-i asculte sfatul, nerăbdător parcă să înceapă o nouă lecție împreună cu profesoara lui preferată.

După patru ani de lucru cu Pavel, schimbările sunt vizibile, chit că modeste și pioase din fire, profesoarele Svetlana Țînaevschi și Iulia Moraru, alt cadru de sprijin din gimnaziului Todirești, sunt convinse că este și meritul Celui de Sus.

Acum Pavel se joacă cu toți colegii. El știe ce face fiecare vecin, unde se duce. Mai mult, tot la îndemnul profesoarei, mama lui Pavel, îi încredințează sarcini elementare – să hrănească animalele, să aducă lemnele din curte în casă, să meargă la magazin – evident, urmărindu-l fără ca el să știe și dând, în prealabil, instrucțiuni vânzătoarei să-i dea o pâine sau alte produse pentru familie.

 

Un copil uneşte silabe, iar un profesor destine

Doamna Iulia Moraru este și ea la pensie, dar dragostea față de munca pentru copii, nu o lasă să stea acasă.

Dânsa, la fel, s-a ocupat de un copil cu CES, care frecventa școala. Fiecare zi de lucru începea de la zero. Dacă la început, copilul nu știa nicio literă, acum el „ține rândul”, scrie, recunoaște literele și unește silabe. Pentru asemenea copii, este un progres extraordinar. Totul, datorită celor două cadre didactice de sprijin din gimnaziu.

 

Miracolul de a citi litere pe haina părinţilor

Altă casă, alt copil. Și el cu dizabilități. Băiatul a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală. Deși are 14 ani, copilul nu poate frecventa școala, pentru că, din lipsă de resurse, părinții nu au posibilitatea să-i procure un scaun cu rotile. Chiar și așa, fiind ajutat de cadrul didactic de sprijin, rezultatele au început să apară. Progresul cel mai mare a fost atunci când, după o muncă intensă, băiatul și-a surprins mama, citind litera „A”, de pe haina mamei și litera „U” – de pe haina tatei.  Directoarea școlii spune că băiatul a fost motivat să citească, știind că răsplata pentru acest efort al său urma să fie un microfon adevărat – atât de dorit de băiat. Iar după cum bună le-a fost înțelegerea, băiatul și-a primit darul mult râvnit, care i-a fost de mare folos la serbarea pe care el însuși a condus-o. Acum nu ratează nicio ocazie să cânte.

 

Pentru unii – Cadru didactic de sprijin. Pentru alții – cel mai bun prieten

Dna Iulia Moraru, Cadru didactic de sprijin la Centrul de Resurse din cadrul gimnaziului TodireștiDoamna Moraru susține că la Centrul de Resurse din cadrul gimnaziului, copiii învață prin joc. De aceea, Centrul este, deseori, asaltat de copii, care își doresc să petreacă aici cât mai mult timp.

La rândul lor, copiii din comunitate sunt foarte receptivi și săritori la nevoie. Îi ajută cum pot în procesul de incluziune școlară pe acești copii. Chiar și în afara orelor, se oferă să-i ducă acasă, să-i sprijine, dacă au dificultăți motorii, sau pur și simplu, să-i țină de mână.

„Noi le mai spunem să se ducă la lecții, pentru că nu avem dreptul să-i ținem aici mai mult timp, dar peste un timp, iar vin aici. Odată, un copil mi-a spus: «Cadrul didactic este prietenul meu!» Lor aici le este interesant, pe când la lecție trebuie să facă ce li se cere. Aici facem împreună lucruri care nu depășesc capacitățile lor. E clar că savanți din ei nu vor ieși, dar, oameni cu rațiune sunt și trebuie să se dezvolte. E bine măcar să poată semna cu numele lor și să citească TO-DI-REȘTI, să nu se piardă pe undeva prin Ungheni”– spune cu umor profesoara, deși știe că acolo unde este muncă, mai devreme sau mai târziu, vine și recompensa, iar „recompensele”, în acest context, vorbesc, cântă și învață să-și găsească un loc în societate.

„Acestea sunt succese!” – concluzionează directoarea.